Pr. Gabriel Cate - "Marea izbanda este sa aduci cat mai multi oameni la credinta"

Pr. GABRIEL CATE - "Marea izbanda este sa aduci cat mai multi oameni la credinta"

 

Parintele Gabriel Cate (n. 1969), de la biserica "Sfanta Vineri" - Berceni, are o istorie per­sonala pe cat de spectaculoasa, pe atat de pilduitoare. 

 

Fiu de preot, a absolvit mai intai Facultatea de Teologie din Bucuresti, pentru ca imediat sa urmeze Conservatorul de Muzica "Ciprian Porumbescu", iar dupa aceea, sa faca un doctorat in Filosofie, cu tema "Opera de arta in modelare si reprezentare". Insa, dupa o excelenta cariera de tenor liric la Opera Nationala, a ales sa se preoteasca si sa-si construiasca propria bise­rica. Sufletul lui tanjea dupa ceva mai mult decat gloria lu­meas­ca, desi s-a bucurat din plin si de aceas­ta. A inteles, intr-un tarziu, ca mai mult decat sa cante lumii, vrea sa-i can­te lui Dumnezeu. Astazi, cu un pas mai aproape de El, parintele Gabriel mai are o singura mare dorinta: sa trezeasca cat mai multi semeni la viata du­hovni­ceasca.

 

"Scena era pentru mine o realizare, dar nu o implinire"

 

- Parinte Gabriel, ati facut Facul­tatea de Teologie cu gandul preotiei, dar dupa absol­vire nu v-ati hirotonit, ci ati preferat o ca­riera de solist la Ope­ra Nationala, ca pana la urma sa va preotiti. De ce atatea ezitari?

 

- Ca fiu de preot, viata imi era ran­duita oarecum de mic. Era clar ca eu voi fi preot. Chiar sa nu fi vrut, as fi avut greutati la "dosar" daca alegeam alta facultate in regimul comunist. Asadar, am mers la Teologie, do­rind sa ma de­dic slujirii lui Hristos. Caci eram un om credincios, dintr-o familie credincioasa, crescusem in dragoste de Dumnezeu si cunosteam valoarea preotiei. Dar pe lan­ga credinta, mai primisem un dar: glasul. Cantam fru­mos. Chiar in anul in care am inceput facul­tatea, 1989, a avut loc revolutia, care ne-a deschis tutu­ror alte pers­pective. Avand de ales si fiind cu adevarat liber de aceasta data, am dus pana la capat Teologia, dar am mers si la Conservator, la Facultatea de Canto, ca sa-mi cultiv vocea cu care m-a inzes­trat Dumnezeu si in speranta ca o sa fac o cariera muzi­cala. Nu eram insa foarte sigur ca voi ajunge pe scena. Pe cand eram in anul trei la Canto, am fost solicitat sa fac un rol la Opera din Bucuresti, in "Don Gio­vanni" de Mozart. Nu era sim­plu, mai ales pentru un student. Dar am acceptat si mi-a placut, ma regaseam in ce faceam. De atunci, mi-am dorit mai mult sa urc in ca­riera muzicala. In ur­ma­torii zece ani, am fost dis­tribuit in aproape o suta de roluri, dintre care unele princi­pale. In primul an de cand am ince­put sa lucrez la Opera, am fost invitat intr-un turneu in Anglia, unde am cantat in "Na­bucco", de Verdi. Pe urma am fost in Scotia, cu "Flautul ferme­cat", de Mozart. Patru ani la rand am mers in Germania, unde am cantat in "Barbierul din Sevilla", de Rossini, "Don Pasquale" si "L'elisir d'amore", de Donizetti... Am primit aprecieri in presa din strai­natate, pentru ca realizam rolurile cu matu­ritate, multa implicare si seriozitate. Voiam sa iasa perfect tot ce tine de mine. Si m-a harazit Dumnezeu si cu o voce de tenor liric care se potrivea rolurilor in care am jucat.

 

- De ce ati abandonat o cariera atat de promi­ta­toare?

 

- Eram in plin avant si am uimit multa lume cand am decis sa devin preot, mai ales pe colegii mei din Opera. Insa eu n-am rupt legatura cu Biserica nicio­data. Şi in toate momentele grele, nu-mi gaseam linis­tea, echilibrul si forta de a continua decat in biserica. Scena era pentru mine o realizare, dar nu o impli­nire. Şi atunci, am avut marea sansa sa-l cunosc pe PF Parinte Patriarh Teoc­tist, care a acceptat suges­tia IPS Teodosie, care ii era vicar, de a ma hirotoni. Astazi arhiepiscop al Tomisului, IPS Teodosie este un om caruia ii place foarte mult muzica. Ma cunostea din facultate, si cand, cu un prilej oarecare, ne-am reintalnit si a aflat ca sunt solist la Opera, mi-a spus ca ar avea nevoie de un diacon cu vocea cultivata, care sa aiba si stiinta cantarii bisericesti. Mi-a suras ideea sa, pentru ca si eu as fi vrut sa intru in cler, dar mai ales pentru ca stiam cat isi dorea asta si tata.
 

"De ce vrei sa canti numai oamenilor si sa nu-i canti si lui Dumnezeu?"

 

- Dar cum vi s-a reactivat dorinta mai veche de a va preoti?

 

- A fost un moment special. Inainte de intalnirea cu IPS Teodosie, m-am revazut cu o maica de la Arhiepis­copia Targoviste, Gabriela, pe care o cunosteam de mic, pentru ca acolo petreceam multe vacante cu fami­lia. Dansa, afland cu ce ma ocup, m-a intrebat: "De ce vrei sa canti numai oameni­lor si sa nu-i canti si lui Dum­nezeu?". Si am avut atunci un cutre­mur interior. Mi-am dat seama ca asta imi doream. Ca era un dor nestins in mine, care fusese numai acoperit de efemera glorie de pe scena, insa nu aveam pu­terea sa rup cu o cariera in plina ascensiune. Totusi, cand mi-a spus IPS Teodosie sa avem o intrevedere cu Parintele Patriarh Teoctist, am acceptat. Preafericitul a fost de acord sa ma hiro­to­neasca diacon, pentru ca, am aflat ulterior, era si el un fin cunoscator de muzica de opera, dar pastra o oarecare taina asupra acestei pasiuni. Astfel, in 1999, am fost hiro­tonit diacon onorific la Manastirea Radu Voda si, tot atunci, am fost admis profesor de muzi­ca li­niara, teorie si solfegiu la Seminarul Teo­logic. In paralel, eram si la opera, pe care nu intentionam sa o parasesc. Dar toate lucrurile incepusera sa curga deja intr-o singura direc­tie. Simteam o mare bucurie sa slujesc la altar, caci intot­deauna traiam o puternica atmosfera de rugaciune si de buna dispozitie duhov­niceasca. Eram mai fericit in slujirea aceasta decat pe scena, ceea ce e normal, pentru ca fiecare om tinde catre ab­solut, catre unirea cu Dumnezeu, care nu e o simpla poveste, ci este o realitate foarte palpabila. Or, in slu­jirea la altar, te apropii cel mai mult de unirea cu Dumnezeu. Deja ma gandeam serios sa devin preot, stiind ca m-ar fi implinit. Pe de alta parte, in muzica imi dovedisem ce aveam de dovedit, parcursesem intr-o anumita masura cam toata scara pro­fesionala. Nu stiu ce as mai fi putut sa fac in plus. Facusem in tara roluri importante, jucasem in pre­miere, aveam concerte periodice la Sala Ra­dio, cantasem in strainatate. Dar cum v-am spus, nu ma sim­team implinit.

 

- Asadar, v-ati hotarat pentru preotie. Dar puteati sa candidati la orice parohie din Bucuresti. De ce ati dorit sa construiti o biserica de la firul ierbii?

 

- Am vrut o biserica noua, ca temelie pentru sufletul meu. Nimic nu poti face in viata temeinic, fara jertfa. Nu stiam exact cat si cum va trebui sa jertfesc pentru a cladi o bi­se­rica, dar mi-am imaginat ca nu va fi usor. In 2002, i-am spus sotiei mele, intr-o dimineata, ca as vrea sa ma preo­tesc. Ea m-a sustinut cu toata puterea. Am adau­gat ca vreau sa construiesc o biserica, a mea. A fost pe deplin de acord. Fiind intr-o zi de vineri, am decis sa aiba hramul Sfintei Cuvioase Pa­rascheva - Sfanta Vineri. In vremea aceea, era primar la sectorul 4 d-l Vasile Mihalache, un om cu dragoste de Biserica si frica de Dumnezeu, caruia i-am spus gandul meu si l-am intrebat daca ar fi un loc pentru construirea unei biserici. Mi-a aratat doua loturi de teren, intre care si acesta pe care se afla biserica. M-am hotarat greu pen­tru el, pentru ca nu-mi imaginam bise­rica pe terenul viran, plin de gunoaie si vegetatie sal­baticita, intre blocuri, asa cum era atunci. Insa, ceva m-a chemat in acest loc. Nu pot sa va spun ce anume, un fel de afec­tiune inexplicabila, ca si cum as fi avut o legatura ve­che cu aceasta bucata de pamant. Parca terenul acesta se cerea curatit si sfintit. Intr-un tarziu, am optat pentru el si, din momentul acela, au inceput greutatile. Nici­cand in viata n-am intampinat atatea piedici si rautati. Intai de toate, un functionar de la Patriarhie mi-a con­ditionat aprobarea pentru biserica, m-a pus sa masor distanta dintre locul pe care va fi biserica si celelalte biserici din zona. Ideea era sa nu cumva sa fie prea apropiate si sa le iau din enoriasi preo­tilor mai vechi. Mi s-a parut total nepotrivita aceas­ta solicitare, dar am indeplinit-o. Pe urma, am mers cu cererea mea direct la Patriarh, ca sa nu mi se mai puna alte bete in roate. A citit-o si a semnat-o ime­diat. Pe urma a fost mai usor. M-am miscat repede cu toate actele, dar nu aveam bani sa incep constructia. Sotia mea primise mostenire o casa in Martisor, langa Arghezi. Am vandut-o, si cu banii aceia am platit cam 80% din tot ce a fost necesar aici: materiale, muncitori etc. Eu am facut proiectul, dupa modelul bisericii de la Manastirea Cozia, care imi place mult, eu am ales si carat materialele, eu am suprave­gheat muncitorii, am fost omul-orchestra de la un capat la altul al lucrarii. In vara lui 2004, am inceput con­struc­tia, iar in septem­brie 2006, faceam sfintirea. Era totul gata, inclusiv cla­dirile anexe si pictura murala. Sigur ca la o asemenea realizare si o asemenea viteza, am avut parte de multa invidie si de rautati din partea colegilor. De asemenea, in timpul lucrarilor, am intam­pinat necazuri si din partea vecinilor din blocurile care se afla la numai sase metri de biserica. M-au reclamat la autoritatile locale si de stat, la Patriarhie, peste tot, spunand ca nu doresc biserica aici, ca nu vor sa vada mor­tii intrand si iesind din biserica... Au venit controa­le peste controale, dar totul era in regula. Eu m-am purtat cu dragoste, le-am explicat ca fac biserica pentru ei, nu pentru mine, ca nu-i voi deranja mult timp cu construirea si ca, atunci cand va fi gata, se vor bucura, ca nu se poate sa ramai de piatra cand devii vecin cu sfintii si cu ingerii, cu Mai­ca Domnului si cu Dumne­zeu insusi. Asa a si fost. Lu­crarea a mers foarte repede, iar cei care m-au re­clamat, toti, fara exceptie, si-au dat seama ca au gresit si au devenit enoriasi de baza ai parohiei, acum vin la slujbe, se miruiesc si imi saruta mana.

 

- Ce sentiment ati avut dupa ce s-a incheiat constructia? V-ati simtit mai aproape de Dumnezeu, rasplatit cumva?

 

- In mod categoric, m-am simtit implinit sufleteste si mai aproape de Dumnezeu. Bucuria a fost cu atat mai mare cu cat am vazut ca nu am construit doar ziduri, ca prinde a se inchega si biserica din sufletele oamenilor, care au inceput sa vina la slujbe si sa faca o adevarata comunitate de credinta. Nu era doar o zidire de caramida, ci si una duhovniceasca. Inainte de sfin­tirea bisericii, am fost hirotonit preot si am plecat de la Opera. Pentru mine, plecarea de la Opera n-a fost o coborare de pe sce­na, ci urcarea pe solee. M-au hiro­tonit Patriarhul Teoctist, PS Sebas­tian si PS Teodosie. Din 2006 slujesc aici, si mi s-a alaturat si tatal meu.

 

"Credinciosii intotdeauna raspund la dragoste cu dragoste"

 

- In ultima vreme, am primit la redactie mai multe scrisori de la ci­titori, in care am fost indemnati sa scriem despre noile biserici din car­tierele Bucurestiului, unde slujesc preoti tineri, de ex­ceptie. Ce ii atrage pe credinciosi la o biserica noua, asa cum este si cea a sfintiei voastre?

 

- Nu vreau sa vor­besc despre mi­ne, caci as fi considerat lipsit de mo­des­tie. Insa, cunosc multe biserici rela­tiv noi care au o mare pu­tere de atrac­tie. Stiti de unde izvoraste? Din exem­plul personal al preo­tului. Oa­menii simt daca preo­tul arde de cre­dinta, daca isi face dato­ria cu bucu­rie, nu ca pe un serviciu oa­re­care, daca le ras­pun­de cu dra­goste atunci cand au ne­voie de el. Eno­riasii vin la bise­rica sa caute man­gaiere, sfat, ajutor. Tre­buie sa fii plin de buna­vointa si sa-ti lasi deoparte gri­jile tale de preot fa­milist, de om care are si alte inda­toriri decat cele legate de paro­hie. Si unii pot, altii nu. Dar oamenii intot­deauna raspund la dra­goste cu dra­gos­te. Si, pana la urma, asta este esenta credintei noas­tre: sa traim in ar­mo­nie, in drag de aproa­pele. Alt­min­teri, nici eu nu fac ceva special aici, nici bi­se­rica nu are odoare de pret, icoane facatoare de minuni sau sfinte moaste, care sa-i faca pe oameni sa-i calce pra­gul in cau­­tare de miracole. Totusi, in 2007, am adus ves­­man­tul Sfintei Parasche­va de la Iasi, primit prin bunavointa mitro­politului de atunci al Moldovei, IPS Da­niel, actualul Pa­rinte Pa­tri­arh. L-am adus pentru evla­via credin­cio­­silor, ca sa-l cinsteas­ca, avand in ve­dere ca sun­tem o biserica inchi­nata Sfintei Paras­cheva. Alt­fel, cum spu­neam, sun­tem o parohie mi­ca, dar vie. Oa­me­nii parti­cipa cu tot su­fletul la slujbe, la cateheze, la mi­cile noas­tre activitati so­ciale. In­sa, ex­trem de im­portanta este re­latia pe care o avem noi, pre­otii, cu cre­dinciosii. Asta da o anu­mita "aura" bise­ricii.

 

"In lumea de azi este o supraoferta pentru caderea in pacat"

 

- Credeti ca noua gene­ratie de preoti s-a pliat mai bine pe asteptarile oameni­lor din ziua de azi, ca le per­cep mai bine nelinistile? Oare poate veni si de aici dra­gostea cu care sunt in ge­neral in­con­jurati de catre credinciosi?

 

- Crestinul de azi este mult mai instruit decat cel de ieri si mai pretentios. El are acces mai usor la infor­matie, vede ce se intampla in alte parti, e supus per­ma­nent unor mai mari presiuni sociale si de aici vin si ten­tatii de tot felul... Multi mireni si-au inteles rolul foar­te important pe care il au in con-slujirea din bise­rica si au decis sa si-l asume. Nu mai avem de a face cu o ascultare generala fara murmur. Oamenii pun in­tre­bari, au solicitari si te judeca daca nu esti la inalti­mea cerintelor lor. Asa incat, si tinerii preoti, dar si cei mai vechi, au in­vatat sa aiba o alta abor­dare a relatiei cu mirenii. Trebuie sa fim mai bine pregatiti, si din punct de vedere teolo­gic, dar si psi­hologic si social. Sa cu­noastem nu numai du­re­rile oa­menilor, ci si cum pot fi ele vindecate prin cuvant, prin ruga­ciu­ne, prin manifes­tarea empa­tiei, prin sprijin moral. Cred ca noua, celor mai tineri, ne-a fost mai usor, pentru ca nu eram in­vatati cu alt fel de abor­dare. Dar sa stiti ca si dintre preo­tii mai in varsta sunt foarte multi care s-au com­portat pe ma­sura cres­tinului de azi, dintr-o buna intuitie, care iti vine din dra­goste. A­tunci cand il iubesti pe celalalt, nu ai ne­vo­ie sa-ti spuna ce vrea de la tine, caci stii.

 

- Sfintia voastra ati crescut in familia unui preot de tara. Credeti ca exis­ta o di­fe­renta intre credin­ciosii de la orase si cei de la sate?

 

- Candva era o deosebire, care se nas­tea din cultura specifica. Taranul avea o cultura tradi­tionala, care il proteja mai mult. Acum poate s-a mai pastrat aceasta prin satele izolate, pe la munte. Dar nu cred ca mai este o distinctie semnificativa intre crestinii din satele din apropierea marilor orase si cei din oras. Toata lumea este supusa aceluiasi flux de informatii si, as spune, ispite, prin televizor si chiar prin internet - caci acum s-a extins internetul mult si la tara. Este o supraoferta pentru caderea in pacat. Dar sta in puterea preo­tului sa tina o parohie curata si uni­ta. Daca preo­tul isi face datoria bine, orice cre­dincios este pregatit sa reziste ispi­telor. Pentru ca fie­care va inte­lege ca viata nu se ter­mina aici si ca in viata vesnica vom trage con­secin­tele vietii de aici.

 

- Parinte, ati facut biserica, si pe aceea din zid, si pe aceea du­hov­niceasca. Ce va doriti de-acum mai mult de la preotie?

 

- Imi doresc o slujire in pace, sa daruiesc dragoste si sa fiu respec­tat, iar lucrarea mea duhovniceasca sa-i fie bineplacuta lui Dumnezeu. Imi doresc sa aduc cat mai multi oameni la credinta, pentru ca asta inseamna salvarea lor si poate si mantuirea mea. Asta ar fi marea izbanda!

 

Articol publicat in formula-as.ro